Încă de la primul Die Hard, în 1988, John McLane (Willis) s-a aflat în locul nepotrivit la timpul nepotrivit, cu abilităţile şi atitudinea ce l-au făcut de neînfrânt, devenind astfel inamicul numărul 1 al teroriştilor din toată lumea. De această dată, McLane se confruntă cu cea mai mare provocare de până acum, una cu ramificaţii în toată lumea, căci fiul său înstrăinat, Jack, este prins în iţele unei complicate poveşti în care este implicat şi un mafiot rus, tată şi fiu făcând din acest punct tot posibilul pentru a-şi proteja unul-altuia vieţile şi de a elimina pericolul ce ameninţă însăşi democraţia.A Good Day to Die Hard (2013), A Good Day to Die Hard (2013) download gratis, A Good Day to Die Hard (2013) film online, A Good Day to Die Hard (2013) film online gratis, A Good Day to Die Hard (2013) online, A Good Day to Die Hard (2013) online cu subtitrare, A Good Day to Die Hard (2013) online gratis, A Good Day to Die Hard (2013) online movie, A Good Day to Die Hard (2013) online subtitrat, A Good Day to Die Hard (2013) subtitrare, A Good Day to Die Hard (2013) torrent, A Good Day to Die Hard (2013) trailer, Descarca A Good Day to Die Hard (2013), Film, Film A Good Day to Die Hard (2013), filme, Filme noi, subtitrare A Good Day to Die Hard (2013), Subtitrat A Good Day to Die Hard (2013), torrent A Good Day to Die Hard (2013), Trailer A Good Day to Die Hard (2013), Vizioneaza A Good Day to Die Hard (2013), watch A Good Day to Die Hard (2013) online
Îţi zic de la început că sunt un fan (raţional) al filmelor Die Hard. Mi-au plăcut pentru că sunt imprevizibile şi pentru că brodează în jurul unui erou carismatic un văl convingător de umor, cascadorii şi explozii, văl sfâşiat pe alocuri de villain-i la fel de convingători. John McClane nu este acel gen de erou pe care scenariul îl ajută cu încăpăţânare, scoţându-i în cale soluţii sau făcându-i adversarii să pice într-o groapă şi să moară, aşa cum se mai întâmplă în filme de acţiune cu scenarişti sedaţi de substanţe misterioase. McClane era întotdeauna depăşit de situaţie, întotdeauna erou din întâmmplare şi întotdeauna atât de slab pregătit în comparaţie cu oponenţii săi, încât numai inventivitatea şi improvizaţiile îl scoteau din probleme. Cel mai adesea improvizaţiile erau convingătoare. Până la A Good Day to Die Hard, premiera de vineri.
Pentru a continua evoluţia logică a personajului, care şi-a început aventurile într-o clădire, ajungând în Live Free or Die Hard să lupte pe întregul teritoriu al Statelor Unite, A Good Day to Die Hard îl poartă pe McClane la Moscova, unde aleargă în ajutorul fiului său (Jai Courtney), acuzat de omor. Ca să n-o lungim, un şir de întorsături de situaţie neverosimile îi aruncă pe tatăl şi fiul înstrăinaţi (de unde şi discuţii în contradictoriu) într-o cursă contracronometru pentru a-l salva pe Komarov (Sebastian Koch, un actor mai obișnuit cu filmele de festival), posesorul unui dosar ce ar putea schimba faţa politicii ruseşti şi mondiale, din ghearele unor răufăcători dispuşi să facă orice pentru a distruge dosarul.
Îţi sugerez să vezi filmul într-un cinematograf cu sistem sonor dat la maxim (mie proiecţia de la IMAX de aseară mi-a desfundat urechile pentru tot anul), pentru că zgomotul şi exploziile îţi vor distrage atenţia de la cât de neconvingătoare sunt succesiunea de aventuri al celor doi McClane. Da, A Good Day to Die Hard este spectaculos, dar ai atât de des senzaţia că scenariul îţi arată o banană şi-ţi spune că este o căpşună, încât pe parcurs devine plictisitor şi-ţi refuză dorinţa să te implici în problemele personajelor. Orice-ar fi, ştii că scenariul lui Skip Woods (autor, printre altele, al mega-gugumăniei Hitman) le va trânti eroilor o piscină la picioare când vor sări pe fereastră, că e nevoie de doar o secundă pentru a scăpa de nişte cătuşe (doar vorbim de John McClane) şi că o mitralieră de elicopter care trage sute de gloanţe pe secundă poate distruge un întreg etaj de hotel, dar pe fruntea lui John McClane nu lasă decât o urmă roşie, foarte fotogenică.
Dacă îţi place să mergi la cinema numai pentru a vedea cascadorii, categoric A Good Day to Die Hard este filmul tău. Are şi câteva replici bune, căci John McClane îşi păstrează ironia acidă din primele serii, iar discuţiile cu fiul său, de care ultimii ani mai degrabă îl despart decât îl apropie, sunt o sursă de glumiţe amuzante. Cu toate acestea, nimic nu-ţi poate distrage atenţia de la faptul că al cincilea film al seriei nu este decât o grămadă de scene cu efecte speciale, aproape fără legătură între ele şi fără absolut nicio legătură cu realitatea. Dacă ar fi să credem ce zice scenariul, John McClane e un vrăjitor din Pământul de Mijloc şi o să-l vedem şi în The Hobbit: There and Back Again!
Au ajuns Dai Harzii – aka Greu de ucişii – la cinci. Primele două “Die Hard” (1988 – John McTiernan) şi “Die Hard: 2″ 1990 – Reny Harlin) fuseseră destul de rotunde, egale cu ele însele. Pe urmă, “Die Hard: With a Vengeance” (1995 – din nou John McTiernan), a propus exact în mijloc o întorsătură care propulsa povestea pe o cu totul altă direcţie, scoţând-o din liniaritate. Ceva asemănător (dar şi mai complex), se întâmpla în “Live Free or Die Hard” (2007 – Len Wiseman). Pentru ca acum, să se crape de “O zi bună ca să mori greu” (adică “Şi mai greu de ucis” – echivalare destul de inspirată pentru “A Good Day to Die Hard”, care luat ad litteram s-ar fi potrivit neam… deşi traducerea dialogurilor conţine cel puţin o gugumănie, când subtitrează că Frank Sinatra era “preşedintele comisiei”, nepreaştiind că “chairman of the board” înseamnă ceva gen “ăl mai tare din parcare”)…
Faţă de evoluţia francizei, al cincilea episod revine, oarecum, la simplitatea structurală a primelor două, împănând în schimb acţiunea cu nenumărate twisturi de culise menite s-o transforme mereu în altceva, şi altceva, şi altceva… Trei personaje şi toate trei se relevă ca fiind cine nu par a fi, şi nici motivaţia de la sfârşit nu mai e aceeaşi cu aia de la mijloc, care-i alta decât la început… Care început e ca la noi – adică: la ştiri se anunţă că un mare magnat rus (Sebastian Koch) urmează să fie judecat pentru varii mânării, pentru ca imediat să descoperim că de fapt totul era manevra unui Giumbix (Serghei Kolesnikov) la fel de rus şi de mare (nu ca tizul lui de la noi cel cu Naşu-n suflet, dar nici chiar ca Naşu’ însuşi, ci doar pe-aproape), care ţine-n mână toată justiţia, procesul e aranjat, toate-s vechi şi nouă-s toate, şi dedesubt se ascund alte chestii… Care de fapt ascund alte chestii, şi tot aşa.
Practic, scenariul lui Skip Woods – un meseriaş abil şi fără mari ambiţii – a mai scris aberaţia “Hitman” (2007 – Xavier Gens) “X-Men Origins: Wolverine” (2009 – Gavin Hood) şi “The A-Team” (2010 – Joe Carnahan), plus încă două filme anterioare – propune o povestioară cinstită, construită liniar-ascendent dar presărată cu întorsături şi articulată abil, ca bază pentru mega-show-ul vizual – singurul care contează. Totul se compune din trei acte mari şi late: după o scurtă introducere, avem parte de-o urmărire ca-n filme pe străzile Moscovei, o bătaie ca-n 3D (deşi nu e) într-un bloc, şi o bubuială ca-n Imax într-o centrală nucleară dezafectată. Printre ele şi prin ele, sus-menţionatele răsturnări de situaţie.
Treaba asta o duce la bun sfârşit John Moore, care-a mai făcut patru lung-metraje fără răsunet: “Behind Enemy Lines” (2001), şi “Max Payne” (2008), între care s-au plasat remake-urile “Flight of the Phoenix” (2005) şi “The Omen” (2006). La fel cum Woods ştie să scrie doar ca să se aibă ce filma, şi Moore ştie să filmeze doar ca să avem noi ce vedea.
Şi, la drept vorbind, avem ce vedea. Cu ajutorul directorului de fotografie Jonathan Sela, al departamenului de sunet şi al unei ditamai echipe tehnice, ni se oferă o desfăşurare spectaculară de violenţă, cascadorii, pirotehnie şi efecte speciale cum nu-mi amintesc să mai fi văzut – pe undeva, parcă ar impresiona chiar mai mult decât “Avatar” (2009 – James Cameron), poate pentru că se petrece acum şi aici, nu pe planeta lui Pocahontas.
În primul rând, toate sunt combinate atât de ingenios la nivel de detaliu, încât treci cu vederea maldărele de neverosimilitate, ba chiar şi scăpările puerile care apar pe ici, pe colo (cum ar fi saltul pe fereastră de la ultimul etaj ca să nimerească fix pe prelata schelelor anume ridicate acolo numai de dragul celor doi McClane tatăl şi fiul (fiul fiind Jai Courtney – ok în rol), sau lungul dialog dinaintea finalului încadrat între două prim-planuri cu femeia malefică (Yuliya Snigir) stând pe gânduri exact în aceeaşi poziţie (într-un context în care numai de meditaţii transcendentale n-avea cum să-i ardă, că ardea – şi la propriu, şi la figurat). Mai punctează Woods şi Moore şi la capitolul dialoguri, care-s sprintene şi cu umor. În rest, dacă-i bâlci, bâlci să fie – iar dacă asta aşteptaţi, nu veţi fi dezamăgiţi (voi şi dumneavoastră, nu tu – că scriem pentru toţi cititorii, nu doar pentru Gică de la sculărie)! Veţi regăsi până şi faimosul maiou greu de străpuns al lui Bruce Willis – deşi nu chiar tot timpul.
Deşi iniţial pare să anunţe o decepţie. formula Imax-2D rezervă surprize extrem de plăcute – chiar dincolo de fidelitatea imagistică. Dimpotrivă, Jonathan Sela îşi permite figuri de stil şi licenţe insolite, care departe de a da un sentiment de falsitate, fac totul cu atât mai convingător şi captivant, cu un impact vizual la fel de puternic ca şi cum ar fi fost o imagine stereoscopică propriu-zisă. Efectiv, Moore şi Sela se joacă în draci de-a stilul – iar pasienţa le iese. Pentru un spectacol de super-acţiune, merge şi atât.